Practica noastra cea de toate zilele

practica de toate zilele

Fiecare am rostit cel putin o data in viata ca „practica ne omoara”. Sau, ne anima vreun citat din categoria: intelepciunea dupa consumarea unui eveniment este intotdeauna mai buna decat judecata de dinainte. Si… intodeauna gasim un grup de prieteni, de oameni de bine, sfatosi si cu oarecare doza de superioritate, grabiti in a reprosa sau pur si simplu bine intentionati. Si, hai sa recunoastem, si noi am fost in astfel de grupuri. Ne credem superiori, dar oare chiar asa este? Oh… da, ne place sa credem ca suntem mai buni decat altii. Si avem si noi momentele noastre cand ne pricepem la toate. Nu stiu cum si de ce suntem atat de convinsi ca atunci cand am fi intr-o situatie in care nu am fost niciodata, noi am fi grozavi.

Cert este ca ne lovim de o diferenta enorma intre a sti cum vrem sa fim intr-un moment, intr-un rol si cum suntem de fapt; la job / acasa, in postura de sot, sotie, mama, tata, manager etc. Culmea este ca atunci cand nu ne aflam in rolul respectiv stim exact cum se face, ne erijam in sfatuitori si, mai ales, critici, adica ne putem da cu parerea in nestire despre orice. Si, daca mai si citim o carte, sau avem ceva studii de specialitate sau cursuri, deja ne putem numi experti.

Pana sa fiu people manager stiam exact si clar ce am de facut (eram toba de teorie), dar in momentul in care am fost pusa in situatie si situatii, in momentul in care am fost prinsa intr-o dinamica sociala/ relationala / emotionala / organizationala etc., lucrurile s-au dovedit a fi mai colorate, nuantate, complexe si dinamice decat le-am gandit eu aprioric, dupa lumea mea de dinainte de… . Iar cand traiesti ceva, inseamna mai mult decat a gandi, a face planuri si a presupune.

La fel, una este sa citesti carti despre managementul performantei, sa mergi la cursuri, sa cunosti teoria si, cu totul altceva este atunci cand tu esti cel care da / primeste feedback, cand tu esti cel care performeaza sau nu si pay for performance-ul tau, cand tu esti cel care zi de zi, an de an te uiti la ce obiective ai, la schimbarile frecvente ale prioritatilor, la schimbari de echipa, management, fii si buddy pentru un nou venit, fa si job shadowing atunci cand se schimba continut si e nevoie de mai mult, mai bine pe competentele tale etc. Sau… sa tii un curs despre recrutare si selectie, de exemplu, cand tu nu ai fost niciodata in situatia de intervievat sau / si intervievator. Oricat de consultant si expert in domeniu ai fi, pana nu traiesti intr-o astfel de dinamica, hai sa nu ne pierdem in fata teoretizarilor si sa coboram putin in lumea practicilor. Dar, vei fi surprins cat de multi cunoscatori sunt. Parca mai multi decat cei care traiesc intr-adevar experienta in sine.

Daca aceste exemple nu au surprins ideea, aminteste-ti cum te vedeai in jobul de mama / tata si cum e de fapt. Pana sa fim in fapt, stiam foarte clar ce e de facut, cum vrem sa se intample lucrurile, si foarte putin ne-am gandit la unicitatea copilului nostru, la neprevazutul zilelor, noptilor si … vietii. In noul job ajungem sa ne intrebam orice: daca mananca suficient, ne alarmam cand nu mananca, ne intrebam daca e suficient cat doarme, cum doarme, daca ar trebui deja sa mearga, sa vorbeasca, daca… Si cum de nu exista un fel de manual cu „proceduri” si alte cele?! (prima data cand a stranutat copilul meu, am citit in carte despre ce inseamna asta si apoi am intrebat asistenta venita sa ma invete una, alta…)

Da, da, toata teoria iti spune ca fiecare copil are ritmul lui, ca este de dorit sa intelegem nevoile copilului, dar ce faci cand exista atatea mamici care iti spun ca al lor mananca, doarme, citeste, vorbeste etc. si e ca la carte; ce faci cand mai toate cartile trambiteaza ce, cat si cum mananca un copil, ce si cum se face, despre imperiul lui „trebuie” insinuat in certitudinile autorului? Oh… si mai sunt „elementele” surpriza: esti epuizat(a) & fara vreun ajutor (in casa sau cu copilul) / sa nu uitam de o febra de 39.9 cand intepenesti vazand ca termometrul nu da semne sa isi opreasca ascensiunea. Primele impulsuri sunt sa faci ce scrie la carte, sa fortezi lumea teoretica sa intre in lumea copilului tau, sa faci cum trebuie (dupa parerile celorlalti – sa nu uitam ca multa vreme afectiunea era privita drept rasfat; doar pentru ca imbratisez mi se spune uneori sa fiu atenta ca asta e rasfat…), sa iti asumi blamarile ce vin din partea celorlalti (care isi vor creste copiii cu teorii sau treaba lor), sa nu mai tii cont de ce iti spune intuitia si sufletul tau. Apoi, te scuturi (sau nu) si… incepi (sau nu) sa incapi tu in lumea copilului tau, sa intuiesti nevoile lui, sa i le satisfaci, sa fii acolo, sa asculti etc. si … sa tii piept celor din jurul tau care nu se opresc in a te invata ce e mai bine. Sa opresti zgomotul din jurul tau si sa devii atent(a) la ceea ce este cu adevarat important si relevant.

Pana sa traiesti o poveste de dragoste, cu siguranta auzisei de la prietenii mai mari, citisei cel putin ceva romantios, erai pregatit si stiai ce si cum vrei… Apoi, a fost acel coup de foudre si … absolut totul s-a dus pe apa sambetei.

Teoria mai zice ca traim in era consumismului, ca totul este posibil, iar contagiunea sociala este un mecanism foarte puternic, pe de o parte, si ca e sanatos sa imbratisezi un copac, sa meditezi, sa traiesti in armonie, pe de alta parte. Practica inseamna cumparaturi in nestire, datorii pe la banci pentru case mai mari, pentru vacante exotice, renovari si schimbat orice in functie de campaniile de marketing / mega ofertele care ne bombardeaza pe toate caile: deschizi un site si… „urla” cel putin o reclama, la radio & tv, pe la prieteni, pe servetele, pe un clip pe youtube etc. Ne stresam si ne zbatem sa traim in acel anume fel promovat de campaniile de marketing si nu mai putem sa ne bucuram pur si simplu. Adica trebuie sa ne inscriem sa un curs sau conferinta sa invatam sa ne bucuram.

Practica ne arata ca am intrat intr-un cerc vicios si suntem atat de prinsi, alergati si ocupati ca nu prea ne mai ramane timp pentru viata. Practica ne arata ca ajungem sa conditionam aproape totul: daca…, atunci… . Practica ne spune ca uitam de noi. Uneori, de tot. Practica ne mai spune ca ne grabim. In tot si in toate. Asa, mangaindu-ne cu vorbele, ne mai spunem in sinea noastra sau trambitand ca suntem „eficienti”.

Cred ca totul pleaca de la tine si relatia pe care ti-o cultivi cu tine insuti / insati. Cred ca de aici pleaca totul. Cat de iubit esti tu de tine? In ce relatie esti cu tine? Daca tu nu esti intr-o relatie de bucurie cu tine cum sa fie copilul tau? (Ce sa mai spun daca insinuezi ca te „sacrifici” pentru al tau copil?) Daca tu nu ai incedere in tine, cum sa te „bucuri” de esecuri si de lectiile pe care ti le ofera cu prisosinta jobul, oricare ar fi acela? Teoria ne zice ca o dieta ne este suficienta, practica ne arata ca este nevoie de un stil de viata pentru a fi sanatosi si pentru a fi echilibrati in tot si in toate. Sa ne odihnim, sa ne relaxam, sa stim ce vrem si in ce parte o apucam. Sa facem rabdare (in Grecia se spune „fa rabdare”, cred ca ti-am mai spus), sa exersam rabdarea in a sta cu noi si cu cei de langa noi. Sa il respectam pe cel de langa noi si sa exersam o intelegere a unei relatii armonioase intre noi. Si… in mod cert, nu mai putem creste spontan, ca buruienile, trebuie sa ne ocupam de propria noastra educatie cu timp, atentie, teorie si … practica.

Aboneaza-te pentru a primi articole noi, direct livrate in Inbox-ul tau!

Leave a Reply